sâmbătă, 24 iulie 2010

Amuzantele păţanii ale lui Tom, fiul negustorului Tomasso, frate al lui Tomas şi Tomi

Demult, cam pe vremea în care cei mai citiţi dintre noi ştiu că trăia Mozart, că bogătanii îşi albeau obrazul cu pudră de orez, purtau peruci şi se scărpinau prin ele cu andrele de argint ca să zgândăre păduchii, iar cucoanele îşi picurau în ochi zeamă de mătrăgună ca să fie mai belladone, cam pe atunci trăia un negustor. Era un negustor de mirodenii. Afacerile îi mergeau bine, chiar dacă nu aşa de grozav ca pe vremurile mai de dinainte, cele în care, după cum ştiu cei mai savanţi dintre noi, zănatecul de Cristofor zis Columb se dădea de ceasul morţii să găsească alt drum spre Indii. Căci pe vremurile acelea mai de dinainte, mirodeniile erau la aşa mare preţ încât valorau greutatea lor în aur şi puteai foarte bine să îţi plăteşti impozitele cu o punguţă de piper. Lucru care ne-ar prinde bine celor mai mulţi dintre noi şi în ziua de azi.

Negustorului îi mergea totuşi bine, după cum ziceam, deşi începea să îmbătrânească. Fiindcă aşa se considera pe acele vremuri, că patruzeci de ani ar fi o vârstă înaintată. Astăzi mulţi ar zice că viaţa abia începe, ar divorţa sau şi-ar lua amante şi s-ar maimuţări prin cluburi şi cazinouri. Negustorul era văduv, mai puţin în zilele în care de plictiseală gurile rele îşi aminteau că nevasta lui nu murise. Se lăsase pradă unor patimi aşa-zis scientifice şi fugise de acasă cu un căpitan de corabie, dorind să lămurească misterul acelor stranii fiinţe marine despre care unii ziceau că ar fi sirene. Fiindcă alţii ziceau că ar fi un fel de foci, numite lamantine, care doar aveau sâni de femeie şi îi aţâţau pe marinarii beţi înotând pe spate. Tot gurile rele erau cele care ziceau că nu doar patimile scientifice o făcuseră pe nevastă să plece. Despre adevăr ar fi fost mai în măsură să ne lămurească poate căpitanul de corabie. Acesta era înzestrat, pe lângă o mustaţă impresionantă, şi cu altele, despre care nu e cazul să pomenim aici. Dar pentru că negustorul era destul de înstărit şi nu era un om nici bun, nici rău, gurile rele cleveteau cu fereală şi când chiar nu aveau alt subiect.

Negustorul avea trei fii. Aceştia se numeau Tomas, Tomi şi Tom, iar el însuşi se numea Tomasso. Ca să îi deosebească, lumea ţinea minte că cel mai vârstnic avea numele cel mai lung, iar cel mai mic, pe cel mai scurt. Aşa că se încurcau destul de puţini. Unii ar zice că negustorul era cam prostănac şi lipsit de imaginaţie. Doctorii de minţi mai apropiaţi de zilele noastre ar fi zis că este altceva. Că este pură dragoste de sine şi botezându-i asemeni lui, dorea să se fudelească, admirându-se multiplicat. Doctorii de minţi mai radicali ar fi afirmat că nu este deloc aşa. Că de fapt negustorul, fiind într-adevăr egoist, ar fi dorit ca în loc de trei fii să nu aibă decât unul, şi poate nici pe acela. Nu. Negustorul îi iubea de fapt pe toţi trei în egală măsură şi dorise să arate aceasta dându-le acelaşi nume. Pentru că pe acele vremuri, cum ştiu cei mai culţi dintre noi, era obiceiul prin unele locuri ca toată averea să o moştenească fiul cel mare. Iar fraţii mai mici fie se dădeau bine pe lângă el, fie plecau în lume ca să îşi potolească ciuda sau chiar pornirile asasine. S-au mai văzut cazuri.

Copiii fuseseră crescuţi de către o doică şi se cuvine să precizăm că mama lor trăsese un plâns zdravăn înainte de plecare. După care îşi ştersese lacrimile şi îi dăduse doicii toate bijuteriile ei, punând-o să-i jure, pe ce avea ea mai scump, că se va îngriji de băieţi la fel ca de copii ei. Având în mână bijuteriile, cel mai scump lucru de care avusese parte vreodată, doică jură pe acestea. Doica avea şi ea doi băieţi şi se ţinu de făgăduială. Găti, le spălă hainele şi îi dojeni în mod egal. Făcea de mâncare şi o împărţea în şapte, căci ştia de la o ţigancă ghicitoare că acesta este un număr norocos. O porţie era pentru stăpân, una pentru ea, una pentru bărbatul ei şi celelalte patru pentru cei cinci copii. Mai târziu, fiindcă băieţii creşteau şi nu mai putea face împărţeala în şapte, o făcu în paisprezece, socotind că multiplul de şapte are aceleaşi puteri. Distribuţia porţiilor era ceva mai complicată şi n-are sens s-o dezbatem aici, ca să nu pierdem firul poveştii.

Băieţii negustorului erau acum mari, bărbaţi de-a dreptul, numai buni de însurătoare, poate în afară de Tom, care încă nu împlinise optsprezece ani. Tomas moştenise trăsăturile colţuroase ale tatălui său şi agerimea acestuia la socoteli. Tomi avea chipul rotund al măică-sii şi chiar şi curiozitatea ei scientifică, fiind foarte îndemânatec la oblojit răni, fierbinţeli, balonări şi alte beteşuguri. Tom nu era nici colţuros, nici rotund la chip şi poate asta îl făcea să pară cel mai arătos, deşi nici unul dintre ei nu era de lepădat. Era isteţ, dar nu arăta nici o înclinaţie aparte ca şi fraţii săi. De aceea poate era simpatizat de toată lumea şi toţi îl îndrăgeau şi se bucurau să-l aibă prin preajmă.

Aşa stând lucrurile, negustorul se gândea să-l lase pe Tomas cu negoţul, pe Tomi să-l facă doftor de medicină şi poate şi de cai, dacă îl interesa, iar lui Tom să-i găsească ceva mai pe urmă, de nu-şi va găsi el singur. Aşa se sfătuise şi cu bunii lui prieteni, căci avea doi: un astronom care trăia şlefuind lentile pentru bogătanii slabi de ochi şi un măcelar care se învăţase să prepare cârnaţii cu mirodenii şi avea muşterii mai de soi, chiar dacă nu se putea spune că era cu adevărat bogat. Dar cine erau cu adevărat bogați în acele vremuri, pe care să-i ştim şi noi, afară poate de cămătari, de la care împrumutau chiar şi regii, de la care mai apoi căpătau câte ceva ducii, conţii şi marchizii?

Cam aşa stăteau lucrurile, până în ziua în care sosi scrisoarea de departe. Era o zi foarte caldă şi însorită, de pe la începutul verii. Scrisoarea o aduse un drumeţ plin colb, care călătorise vreme de trei săptămâni venind dinspre Răsărit. Înainte s-o dea negustorului mai spuse că şi el o primise de la alt drumeţ care venea și mai dinspre Răsărit şi călătorise cam tot pe atât, dacă nu şi mai mult. Bău un pahar de vin, primi banul de aur pe care i-l dădu negustorul şi apoi se duse. Negustorul închise uşa de la stradă şi se retrase în cămăruţa lui. Scrisoarea stătea nedeschisă pe masă, în timp ce pe el îl năpădeau amintirile. Se gândi la soţia plecată şi la fratele vitreg al acesteia, căci de la el era scrisoarea. Ştia că soţia lui plecase în lume fiindcă el nu ştiuse să-i arate dragoste, ci doar afecţiune, care nu sunt unul şi acelaşi lucru. Iar fratele ei, chiar dacă vitreg şi nu de sânge, plecase în lume ca să-i rămână ei toată averea de zestre. Nu era deloc un om rău, aşa cum îşi amintea prea-bine negustorul, dar era cam într-o ureche. Adevărul era că avusese chef de ducă dintotdeauna, fiindcă îi plăceau caii. Şi ce rost are un cal dacă nu să-l călăreşti încotro îţi vine pofta? Aşa că nu îi fusese chiar aşa greu să lase totul şi să plece unde răsare soarele. Negustorului îi dădu o lacrimă, gândindu-se să nu fie o veste rea. Fratele de la Răsărit mai trăia, din moment ce-i scrisese. Dar putea fi pe moarte. Şi oare soţia lui mai trăia? Nu putea afla decât dacă citea scrisoarea. Oftă şi o deschise.

Pe măsură ce citea, îi mai veni sufletul la loc. Fratele vitreg nu era pe moarte, deşi îl încercau rău reumele şi îl durea un umăr, unde îl pocnise un cal nărăvaş, cauză din care şi cam voma. Fiindcă doftorul care îi pusese umărul la loc îl forţa să bea o zeamă amăruie care mirosea a broască râioasă. Deci în afară de acestea şi că nu mai auzea deloc cu o ureche, era sănătos. Făcuse avere şi avea o fiică tare frumoasă. Stătea acum în cetatea de-i zicea a Kievului, unde se stabilise de mai era doar un an şi iaca, se împlineau douăzeci. Umblase la început cu un geambaş de cai. Mai apoi auzise că dincolo de nişte munţi mari, unde locurile erau mai îngheţate, se găsea aur. Aşa că se pornise într-acolo. Nu găsi aur şi era cât pe ce să-l mănânce lupii, chiar şi pe jumătate degerat, căci lupii aceştia nu se sinchiseau ei de neajunsurile unui drumeţ rătăcit. Noroc că îl găsiseră bărbaţii dintr-un neam care trăia pe acolo. Aveau ochii mici, creşteau nişte cerbi îmblânziţi care dădeau şi lapte şi erau buni vânători. Adică lapte dădeau cerboaicele, dar tot ca şi cerbii arătau. Bărbaţii aceia îl salvară de lupi şi îl oblojiră. Nu pierdu decât două degete de la piciorul stâng, care se uscaseră şi căzuseră ca două boabe putrede de măceş. Se împrieteni cu ei şi fiindcă iarna era tare aspră, stătu o vreme pe acolo. Aşa că le învăţă graiul. Nu se însură cu fiica starostelui, pentru că nici nu i se propusese şi nici lui nu-i plăcea, dar se învârti de un negoţ tare bun. Căpătă ce s-ar numi în zilele noastre un contract de exclusivitate pentru comerţul de blănuri. Trebuia doar să mai facă rost de o finanţare. Pentru aceasta se întoarse în ţinuturile ruseşti de sub stăpânirea Ţarului. Şi cele de unde venea erau tot cam ale lui, ale Ţarului adică, dar Ţarul nu dădea niciodată pe acolo. Şi fiindcă nu găsi nici un tovarăş cu bani, făcu rost de finanţare jefuind o bandă de tâlhari, pe care îi ademeni cu poveşti şi le dădu să bea o fiertură anume. Fiertura era cu nişte prafuri de somn. În scrisoare nu zicea de unde le avea. Cu ce găsi pe la tâlhari cumpără cele trebuincioase: catâri, topoare, cuţite şi vodcă şi porni înapoi. Aduse blănuri care se vindeau bine, de unde ştim noi astăzi vorba „blănuri scumpe”. Cam de două ori pe an făcea un drum şi aducea alte blănuri, pe care apoi le vindea la Nijni-Novgorod sau Moscova, unde stătea chiar Ţarul. Oricum, se hotărâse să îşi cumpere casă la Kiev, unde era frig, dar parcă nu aşa rău ca mai la miazănoapte. Plus că de aici era cea pe care o luase de soaţă şi îi făcuse pe fică-sa. Naşterea fusese mai grea şi după aceea nu mai avură alţi copii. Dar avea pe Katerina, care crescuse mare şi era frumoasă-foc. Poate era cam neascultătoare, dar nu era aşa rea. Fiindcă de anul trecut se hotărâse că strânsese destulă avere şi prea îl chinuiau reumele, s-a gândit să-i scrie lui, singura rudă de care ştia că mai e în viaţă. Fiindcă de la soră-sa nu mai avea veste decât că stătea într-un loc unde creşteau portocali. Aflase în schimb de la un compatriot de-al lor că el, negustorul, era bine, că băieţii erau bine şi că sunt zdraveni şi cumsecade. De aceea se tot gândise că poate n-ar fi fost rău ca unul din băieţi să o ia de nevastă pe fiică-sa, care nu este neam de sânge şi are avere şi este şi frumoasă-foc, chiar dacă mai neascultătoare. Şi dacă va dori, fie îl va învăţa negoţul cu blănuri, fie îi va da averea să se întoarcă cu ea şi cu soţia şi să facă ce negoţ va şti, poate cel de mirodenii sau altul care merge bine prin părţile lor. Deci acestea voia să-i zică fratele vitreg al fostei lui soţii. Îl ruga să nu se supere că se gândise aşa. Şi îl mai ruga să-i dea de ştire cum va hotărî, fie să trimită direct pe unul din feciori. Ca să fie sigur că îl va cunoaşte pe băiat, îl ruga pe cumnatul său să trimită inelul pe care îl primise de cununie de la sora sa şi pe care el îl cunoştea după safir. Sau dacă nu mai exista inelul, să trimită un lucru pe care îl va cunoaşte cu siguranţă. Lua această măsură de precauţie pentru că se mai întâmplaseră în vremurile acelea cazuri de substituţii de persoane, în majoritatea lor exact pentru a dobândi averi nemeritate. De pildă, dacă nu ar fi cerut aceste dovezi de autenticitate familială, cineva care punea mâna pe scrisoare putea foarte bine să se prezinte ca feciorul de însurătoare, de se potrivea vârsta şi dacă nu avea vreun beteşug bătător la ochi. Mai scria negustorul de blănuri negustorului de mirodenii că îl îmbrăţişa cu drag şi că aştepta un răspuns, oricare îl va hotărî cinstitul său cumnat.

Negustorul de mirodenii citi toate acestea, strănută de două ori şi bău pe nerăsuflate un pahar de apă şi unul de vin, fiindcă era cam tulburat. Pe de o parte, veştile nu erau rele. Pe de altă parte, ceea ce propunea cumnatul său nu era chiar la îndemână, chiar dacă era vorba de avere. Se gândi că cel mai bine ar fi să se sfătuiască pe-ndelete cu prietenii săi, măcelarul şi astronomul.

Pe când se însera, şedeau cu toţii în jurul unei ulcele de vin. Negustorul tocmai le terminase de citit scrisoarea.
- Pfii! făcu măcelarul bătându-se peste pulpe. Să mă trăsnească din senin, să-mi crească rât de porc şi să-şi deşerte careva oala de noapte în capul meu când vin de la cârciumă, spuse cu năduf, căci era mai slobod la gură, dacă nu e o treabă încurcată! Auzi, tocmai în ţinutul Kievului!...
Aplecându-se în faţă, ca să dea mai multă greutate vorbelor, mai zise:
- Şi am mai auzit că pe acolo este aşa o sălbăticie, încât se mănâncă şi carne de om.
Astronomul tuşi, simţindu-se dator să apere adevărul ştiinţific:
- Apoi, cinstite prieten, nu mă îndoiesc defel că dumneata ai auzit aşa ceva. Se prea poate ca cei ce ziceau acestea să fi le fi auzit la rândul lor, sau pur şi simplu să înşire baliverne. Este adevărat în schimb că pe acolo au obiceiuri ciudate. Bărbaţii, când nu se războiesc, beau rachiu cu vadra şi apoi dansează ca zvârlugile, mai ceva ca muierile, şi sar cu picioarele până în tavan, ţinându-şi săbiile în dinţi. Şi se mai şi poartă raşi în cap, numai cu un smoc de păr lung ca o coadă de cal, fiindcă îşi zic cazaci.
- Să mă trăsnească! gemu măcelarul îngrozit. Auzi dumneata! Bărbaţi cu capete de cal şi săbii în dinţi! Păi ăia nu sunt oameni ca noi, de bună seamă! Din aşa dihănii, nici o pastramă n-ai putea face! Ca să nu mai zic că trebuie să umbli până acolo şase sau şapte săptămâni!
- Chiar aşa! adaugă şi astronomul. E cale tare lungă până acolo, dacă stăm să socotim. Şi chiar dacă n-am socoti, distanţa este aceeaşi.
De felul său, astronomul era oarecum şi filosof.
- Tocmai de aceea v-am chemat la sfat, spuse negustorul. Pentru că singur nu ştiu ce hotărâre să iau. Dar un lucru mi-e limpede. Cumnatul Albert n-ar fi propus aşa ceva dacă nu şi-ar fi dorit foarte mult. Deci nu s-ar cădea să-l refuz.
- Albert ăsta a fost întotdeauna mai sucit, zise măcelarul. Dar dacă a strâns avere şi vrea s-o pună la un loc cu ce mai ai dumneata, trebuie că este totuşi un tip cumsecade.
Astronomul dădu din cap şi spuse:
- Şi din punct de vedere genealogic, precum şi moral, fiindcă de fapt Albert nu era rudă de sânge cu ... aici se fâstâci puţin, nevenindu-i să pomenească de soţia plecată. Hmm, nefiind rudă de sânge cu mama băieţilor, găsi el formula neutră, căci din câte ştiu era fiul din prima căsătorie a celei de a doua neveste a prea-cinstitului dumitale socru, propunerea nu contravine nici unei reguli sau canon. Iar din punct de vedere matematic, două averi, sunt, evident, mai mult decât una singură. Afară doar de cazul în care una din aceste două averi ar fi de valoare nulă, adică zero.
- Că bine zici, prietene! spuse măcelarul cu respect, atât pentru logică, cât şi pentru cumulul de averi. Exact la fel de limpede că doi porci sunt mai mult decât unul singur! Şi dacă ai ocazia să-i şi împerechezi, te trezeşti cu o mulţime de groştei. Atunci să vezi spor şi-ndestulare!

Negustorul aduse încă o ulcică de vin şi după ce umplu paharele, spuse:
- Să ştiţi că până la urmă ne luminăm. Găsesc cu cale că înţelept ar fi să trimit unul din feciori la Kiev, la cumnatul Albert. Şi apoi acolo se va hotărî dacă rămâne sau se întoarce.
Goliră pe-ndelete paharele şi negustorul vorbi din nou:
- Bine, şi acum pe care din feciori să trimit?
- Pe cel mai mare! sări măcelarul cu răspunsul, fascinat de perspectiva cumulului de averi.
- Vezi dumneata, prietene, glăsui negustorul, dacă l-aş trimite pe Tomas, cum zici dumneata, el ar avea o avere şi mai mare, iar fraţii săi ar fi nişte sărăntoci. Eu ţin la tustrei şi nu m-aş bucura să închid ochii şi lor să nu le fie bine.
- Atunci nu ne rămâne decât să procedăm prin eliminare, vorbi astronomul.
- Cum adică? întrebă măcelarul tulburat.

Uneori, vorbele astronomului i se păreau de neînţeles. Dar astronomul nu se fălea cu ştiinţa lui şi explica de fiecare dată cu bunăvoinţă, cum făcu şi acum:
- Adică, jupâne, dăm deoparte variantele care sigur nu ne convin. Şi vedem ce rămâne.
- Numai să mai rămână ceva... bolborosi măcelarul, încă nedumerit, pentru că nici cuvântul „variante” nu-l înţelesese.
- Adică sigur nu l-aş trimite pe Tomas, fiindcă el va rămâne oricum capul familiei şi grosul averii îi rămâne lui. Asta dacă nu va voi să împartă frăţeşte cu fraţii săi, adaugă mai mult ca pentru sine negustorul.
- Exact, zise astronomul, şi atunci...
- Îl trimiţi pe cel de al doilea! sări cu vorba măcelarul.
- Mai ales că cel mic nu-i chiar copt de însurătoare, sfârşi gândul negustorul.
- Asta era! strigă măcelarul.
- Quod erat demonstrandum! se împăună şi astronomul.

Aici, cei mai citiţi dintre noi ar spune că astronomul ar fi trebuit să exclame „Evrika!”, precum grecul acela cu matematicile, care găsise explicaţia fenomenului prin care picioarele i se ridicau singure în sus când se îmbăia. Desigur, aşa ar fi fost mai nimerit. Dar povestea aceasta n-o scriem noi, ci se scrie de la sine, aşa că nu putem s-o schimbăm.


* * * * *
A doua zi, negustorul îi adună pe feciori şi le citi scrisoarea. Nu mică îi fu mirarea când îl auzi pe Tomas, feciorul cel mare, zicând:
- Dragă tată, este cale lungă până la unchiul Albert, aşa că socot că ar trebui să pornesc numaidecât.
Negustorul nu se aşteptase la una ca asta. Făcu ochii mari şi abia târziu îşi auzi vorbele ieşind din gura căscată.
- Dar de ce crezi tu că mă gândeam să te trimit pe tine? întrebă cu voce uscată
- Păi fiindcă sunt cel mai mare, întâiul născut şi mă pricep şi la negoţ. Dacă este să deprind negoţul cu blănuri, apoi eu cred că sunt cel mai nimerit.

Argumentele păreau solide, deşi erau departe de a fi motivele reale. Căci - iar cei mai firoscoşi dintre noi ştiu aceasta - argumentul nu este totuna cu motivaţia. Adevărata motivaţie pentru care Tomas se repezea să plece era alta. De pe la mijlocul iernii începuse să se vadă cu fiica măcelarului prin locuri dosnice. Iar aceasta începuse să-i îngăduie tot felul de lucruri mai puţin îngăduite, drept pentru care Tomas îşi cam pierduse capul. Se socoti îndrăgostit şi se gândi să o ceara de nevastă. Numai că pe când se pregătea de aceasta şi urma să ceară şi acordul tatălui său, fata nu-l mai băgă în seamă. În câteva zile află că îşi făcea ochi dulci cu un lăncier din noua gardă care sosise în oraş. Iar lăncierii erau vestiţi că suceau minţile femeilor la fel de uşor pe cum îşi suceau mustăţile. De atunci, Tomas era cătrănit rău de tot. Bineînţeles că, aşa cum se întâmplă în astfel de situaţii, taman cei interesaţi nu aveau habar. Adică nu ştiau de povestea asta nici negustorul, nici măcelarul. Astronomul, altfel bun observator, fiind mai mereu cu ochii în stele, nu prinsese de veste nici el. Fraţii săi în schimb îi cunoşteau necazul şi de aceea nu se băgară în vorbă. Plus că era şi fratele mai mare.

- Apoi, dragul meu, spuse negustorul, eu de fapt mă gândeam că tu rămâi să-mi fi mie ajutor, iar de plecat, să plece Tomi.
Oricât încercă negustorul să-l convingă pe Tomas că Tomi ar trebui ca spre Kiev, nu reuşi. Iar Tomi şi Tom nu avură nici ei prea mult curaj să se bage în vorbă peste tatăl lor şi fratele mai mare. După ce-l trecură toate sudorile, negustorul îi lăsă în plata Domnului, fără să fi luat o hotărâre finală.

Seara îi chemă degrabă la el pe astronom şi pe măcelar. Le spuse necazul său şi goliră o ulcică de vin pe nerăsuflate. Chestiune era că negustorul era ceea ce s-ar chema un părinte modern, care mai mult îşi ghida odraslele decât să le forţeze. Altfel ar fi fost foarte simplu: i-ar fi poruncit feciorului cel mare să-i de pur şi simplu ascultare şi nu ar mai fi lungit vorba.

După ce se uitară o vreme unii alţii, apoi în tavan şi în cele din urmă după o muscă obraznică, măcelarul găsi cu cale să îşi dreagă vocea şi să spună:
- Desigur, orice necaz îşi are un leac...
Negustorul şi astronomul îl priviră, aşteptând lămurirea. Măcelarul tuşi tenebros şi apoi rosti:
- Ar fi... cum ştiţi... fiindcă. este cale lungă până la cumnatul dumitale...

Aici se opri, speriat de grozăvenia celor ce vroia să spună. Se îmbărbătă însă, amintindu-şi că avea un strămoş ce luptase alături de templieri împotriva turcului acela cu nume de salată, adicătelea Saladin, fiindcă numai aşa îşi amintea numele fiorosului vrăjmaş. Aşa că după ce goli paharul, ca să-şi de curaj, măcelarul spuse:
- Am putea pune la cale o înscenare ca să-l speriem şi să-l întoarcem din drum. Am putea face pe tâlharii.

Prietenii săi rămaseră cu paharele în aer. Un maestru al penelului ar fi putut să-i imortalizeze într-un tablou, aşa de erau de ţepeni. De la situaţii similare probabil se trage şi vorba „a rămâne tablou”. Profităm de acest moment de încremenire şi le aducem aminte cititorilor, deşi cei mai savanţi dintre noi ştiu aceasta, că pe vremea aceea tâlharii erau o mare pacoste. Mişunau prin păduri, băgând spaima în sufletele călătorilor şi mâinile în desagi. Ba încă şi prin fustele cuconiţelor mai nurlii. Atacau drumeţii la drumul mare, sau unde le venea la îndemână. Pe scurt, prădau şi lăsau drumeţii în pielea goală, mai ales când venea vorba de cuconiţe tinere şi speriate. Şi să nu ne lăsăm păcăliţi de ce povesteau aceste cuconiţe după ce scăpau din mâinile lor! Jefuiau fără teamă, ba mai şi spintecau pe cei ce încercau să li se împotrivească. Căci aşa era în acele vremuri, când educaţia civică era, din păcate, necunoscută. Pe lângă aceasta, nu aveau nici un interes să-şi cultive o bună reputaţie purtându-se cu galanterii, căci industria cinematografică, care le-ar fi putut aduce beneficii pe termen lung în vremurile noastre, era absolut inexistentă. Adevăratul Robin Hood trăsnea a usturoi şi mai avea multe de învăţat despre arta seducţiei. Se prea poate să fi compensat la celelalte capitole. Dar să revenim...

Astronomul aşteptă ca negustorul de mirodenii să ofteze primul, din politeţe. Apoi oftă şi el, în semn de solidaritate. Atunci rosti:
- Într-adevăr, considerând lungimea drumului de parcurs, riscul de a da peste tâlhari este iminent...
- Iminent zici dumneata, jupâne! Eu bag mâna în foc!... se repezi măcelarul.
- Deci am putea să-i ieşim în cale lui Tomas deghizaţi în răufăcători şi dacă îl speriem, cu puţin noroc, îl întoarcem din drum.
- Cam aşa m-am gândit, spuse măcelarul.
- Şi chiar dacă riscantă, este o idee înţeleaptă, întregi astronomul. Şi singura la îndemână, în afară de constrângerea propriu-zisă.

Negustorul se umflă de mândrie, relativ inobservabil, fiindcă era destul de rotund de felul său. Tare îi mai plăcea să i se laude agerimea minţii!
- Numai că, dragi prieteni, eu nu pot să particip efectiv, fiindcă trebuie să pară că rămân acasă şi nu cred că am vreme să i-o iau apoi înainte... spuse negustorul.
- Las’ pe noi, jupâne! se grozăvi măcelarul. Eu zic, dacă nu se supără şi prietenul astronom, că aşa o să-i băgăm spaima în suflet, de se va-ntoarce mâncând pământul! Să mă pişte un purec turbat de mădular, dacă nu rezolvăm ce ne-am pus în cap!
Ameninţarea purecelui turbat nu era neapărat necesară pentru a se dovedi buna-credinţă a măcelarului. Situaţia era prea dramatică pentru ca aşa ceva sa mai conteze, chiar dacă o muşcătură de purece turbat în locul în care zisese măcelarul nu era floare la ureche. Cei care au păţit-o ştiu prea bine. Deşi doar pe jumătate împăcat cu ideea, negustorul îşi dădu acordul pentru această stratagemă.

Peste două zile, Tomas îşi luă rămas bun de la tatăl şi fraţii săi, încălecă pe un cal luat anume şi porni la drum. Măcelarul şi astronomul o porniseră înainte cu noaptea în cap, ca să-i poată ieşi mai târziu în cale. Norocul lor că Tomas nu era prea bun călăreţ şi calul său cel nou era cam nărăvaş, căci fură cât pe ce să nu mai apuce să-i taie calea. Cei doi jupâni greşiseră scurtătura din cauza întunericului şi aproape se împotmoliră într-o mlaştină. Reuşiră în cele din urmă, călărind ca mânaţi de urgie şi după ce astronomul dibui o scurtătură a scurtăturii, să ajungă înainte de primul ceas al apusului la locul stabilit. Era un pod, sub care se lungiră să-şi tragă sufletul. Acolo socotiseră că va trece Tomas pe când va începe să însereze. Ceva mai încolo era un târg unde negustorul îl sfătuise pe Tomas să rămână peste noapte, la un cunoscut de-al său, ca să fie sigur că îl va scoate în calea falşilor tâlhari.

Taman pe când se întuneca de-a binelea, Tomas se apropie ostenit de pod. Măcelarul şi astronomul, cu feţele acoperite întocmai ca tâlharii, îi săriră în cale răcnind ca apucaţii.
- Stai, neisprăvitule! mugi măcelarul, rotind săbioiul spintecător de Saladini deasupra capului.
- Opreşte numaidecât! fonfăi şi astronomul, care îşi îndesase câlţi în obraji ca să-şi schimbe vocea.

Mai tare decât Tomas se sperie calul său, care îl zvârli din şea şi o rupse la fugă prin hăţişuri. Poate că dacă n-ar fi fost aceasta, stratagema celor doi n-ar fi mers aşa cum plănuiseră. Acum aveau avantajul că priviţi de jos arătau cu adevărat fioroşi.
- Dă-ne punga cu galbeni! porunci măcelarul-tâlhar.
- Să nu îndrăzneşti să te-mpotriveşti! cârâi tâlharul-astronom, cu flinta îndreptată spre el.

Se cuvine să explicăm cititorilor că cei doi petrecuseră o zi întreagă punând la cale acţiunea şi dialogul, repetiţiile ţinându-se în pivniţa măcelarului, printre jumătăţi de porc şi jamboane afumate. Se ciondăniseră destul de mult, fiindcă măcelarul avea tendinţa să se lungească în tot felul de sudălmi, uitând să specifice verbul, adică ce dorea de fapt, de fiecare dată când se lăsa furat de acţiunea imaginară. Astronomul reuşise să-l convingă pe măcelar că tâlharii de meserie se exprimă scurt şi la obiect, tocmai ca să pară ameninţători. „Less is more”, îi spusese el vorba aceea din Ingliterra. Plus că, dacă se lungeau cu vorbele, erau toate şansele să fie recunoscuţi după voce. Pe lângă toate acestea, măcelarul îşi lustruise sabia strămoşească, tocmită pe şase cârnaţi şi un caltaboş de la un soldat beat, iar astronomul luase cu împrumut flinta unui vecin.

- Cred că mi-am frânt o coastă! gemu Tomas.
- Lasă vorba! mârâi măcelarul, destul de îngrijorat de necazul lui Tomas.
- Lasă prostiile! adaugă şi astronomul, la fel de tulburat.
„Phii! se gândi măcelarul – na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o! Acuma nu numai că îl întoarcem din drum, dar l-am şi betegit pe deasupra! Să vezi de nu se supără taică-său!”.
„Şi doar i-am zis jupânului că Less is more şi trebuie să procedăm cu măsură! cugetă în sinea lui şi astronomul. Niciodată exageraţiunile nu aduc nimic bun! Să sperăm că nu este mai grav de atât!”.
- Banii sau viaţa! răcniră cei doi aşa-zişi tâlhari într-un glas.
Asupra acestei chestiuni reuşiseră să se pună de acord la repetiţii. Era il gran finale. Nu se va şti niciodată dacă efectul dramatic a funcţionat după cum era prevăzut, sau doar aşa a fost să fie, dar Tomas, gemând de durere şi de părere de rău, le dădu punga cu banii de drum. „Oricum, bine că nu i-am pus pe toţi la un loc” – se consolă el, căci cea mai mare parte din bani îi avea ascunşi la cingătoare.

Măcelarul se repezi să scoată caii de sub pod, în timp ce astronomul îl ţinea pe Tomas sub ameninţarea flintei. Încălecară şi dădură pinteni cailor. Momentul fu oarecum penibil, fiindcă jupânii o apucară în direcţii opuse. Măcelarul îşi aminti totuşi că trebuiau sa fugă spre târgul următor şi nu spre casă, ca să nu dea de bănuit. Aşa că reuşiră să se facă nevăzuţi, frământaţi de beteşugul pricinuit lui Tomas şi uşor nemulţumiţi şi de faptul că îşi dădură seama că ar fi fost mai nimerit să-i fi sărit în cale gata încălecaţi. Oricum, erau la prima înscenare de acest gen şi nu se cade să le căutăm nod în papură, oricât de fantezişti am fi noi.

* * * * *

După două zile, Tomas se întoarse acasă cu o căruţă trimisă de prietenul tatălui său. Măcelarul şi astronomul se liniştiră, văzându-l mai întremat şi mai ales după ce poliţia începu să scotocească prin ţinut după un grăsan cu flintă şi un fonfăit cu sabie. Tomas încurcase semnalmentele atacatorilor.

Lucrurile păreau că intră pe făgaşul obişnuit. Calul rătăcit al Tomas se întorsese la stăpân, iar acesta avu onestitatea de a-l informa pe negustor şi îi returnă banii, fiindcă deşi îl vânduse fără Satisfaction Guarantee, era vizionar în ceea ce priveşte viitorul comerţului. Negustorul aştepta doar prilejul să stabilească plecarea lui Tomi, feciorul cel mijlociu - reamintim aceasta pentru cei care n-au reţinut regula corespondenţei dintre lungimea numelui şi vârstă personajului. Nu mică îi fu mirarea când Tomi îşi luă inima în dinţi şi îi spuse că nu prea îl trage sufletul să plece la unchiul său.
- Dar ce s-a întâmplat, dragul tatii? întrebă negustorul. Te temi cumva de tâlhari?
- Nu, tată, nu despre asta-i vorba... răspunse Tomi.
- Nu ai chef de însurătoare? spuse tată-său cu blândeţe.
- Păi adevărul este că nu m-aş grăbi să mă însor...

Cititorii care nu au lăsat cartea din mâini ca să şi le frece de încântare, anticipând momentul „ieşirii din dulap” a lui Tomi şi cum îşi va şoca tatăl cu dezvăluirea atracţiei către farmecele masculine, vor afla înaintea celorlalţi că nu este vorba despre astfel de modernisme facile. Nu că procentele minorităţilor sexuale din vremurile acelea ar fi fost diferite de cele din zilele noastre. Poate dacă această poveste ar fi fost o invenţie a unui autor modern, atunci nu ne-am fi mirat de o astfel de găselniţă. Dar povestitorul acestei întâmplări nu face decât să vă spună adevărul, adică ce zise Tomi:
- Mă gândeam, dacă nu ai nimic împotrivă, precum ai zis, să mă apuc de studiul medicinei... Şi aş pleca deci nu la Kiev, ci la Paris, la universitatea Sorbonnei. Desigur, numai dacă asta nu te supără...

Negustorul oftă. Într-adevăr, venise vorba acum câtăva vreme despre aceasta. Nu dorea să silească pe nimeni să facă ceva împotriva voinţei lui, cu atât mai puţin pe unul dintre propriii săi fii. Chiar înainte să apuce să mai zică ceva, Tom, care se nimerise să audă din pragul uşii toate acestea, zise cu îndrăzneală:
- Dragă tată, dacă Tomi nu voieşte a se duce la unchiul nostru de la Kiev, atunci mă duc eu!
Deja situaţia era cu mult peste ce-şi închipuise negustorul. Lucrurile se complicau în mare viteză. Simţi cum îl apucă rapid o durere de cap, pe care cei mai pricepuţi dintre noi ar numi-o savant „migrenă”.
- Dar nu eşti copt pentru asta, izbuti să îngaime.
- Dar peste două luni voi împlini optsprezece ani, zise Tom. Numai bine pe când ajung la unchiul voi fi major.
- Mai bine să vorbim mâine, fu tot ce mai putu să adauge negustorul.

Pentru a treia oară în mai puţin de o săptămâna se simţea nevoit să convoace pe cei doi prieteni. Atâta bătaie de cap nu-şi mai amintea să fi avut vreodată. Iar de data aceasta, primul lucru care îi veni în minte fu că stratagema cu tâlharii era unica şansa de a-l întoarce din drum pe feciorul cel mic. Cu părere de rău, trase concluzia că aşa trebuia să procedeze, chiar dacă nici unul din fii lui nu va ajunge la Kiev şi cumnatul său va fi dezamăgit. La urma urmei, Katerina se va mărita cu cineva din partea locului şi fiecare îşi va vedea de viaţa lui cum va şti mai bine.
Nu este cazul să mai intrăm în detalii fără rost. Rezultatul sfatului celor trei prieteni fu că se impunea ca Tom să treacă prin aceeaşi experienţă cu tâlharii, care să îi potolească cheful de ducă şi să îi bage minţile-n cap.

Negustorul nu îşi mai pierdu nici o clipă cu argumentaţii sănătoase, ci arvuni din nou calul nărăvaş pentru drum. Pe când Tom îşi pregătea cele trebuincioase călătoriei, jupânul măcelar şi jupânul astronom revizuiră scenariul şi căzură de acord că de data asta atacul să aibă loc de pe cai. În rest, totul mergea strună.
La momentul prevăzut, Tom apăru lângă pod, iar cei doi tâlhari prefăcuţi ţâşniră de sub pod. Urmară ameninţările, iar Tom încremeni, nevenindu-i să creadă că i se întâmplă fix aceeaşi păţanie ca şi lui frate-său. Doar că tâlharii îşi schimbaseră semnalmentele faţă de ce zicea poliţia, adică fonfăitul cu sabie luase acum flinta, iar grăsanul sabia. Cititorii versaţi nu se vor mira de acest raţionament, căci ştiu că în situaţii de criză unii judecă mult mai repede ca de obicei. După prima spaimă, Tom îşi spuse însă că trebuie să îşi încerce norocul, aşa că zise cu voce mieroasă:

- Stimaţi domni, voi da numaidecât ascultare poruncilor dumneavoastră. Rogu-vă numai să-mi îngăduiţi să vă informez că sufăr de o boală de piele fără leac şi nu ar fi bine să luaţi punga cu galbeni cu mâinile goale.
„Phii! se minună măcelarul. Ce-o fi punând la cale ţâncul?”
„Ia te uită! cugetă şi astronomul. Ăsta micul se ţine mai tare ca frate-său! Să vedem ce are în minte!”.
- Adică ce vrei să zici? întrebară aproape într-un glas atacatorii.
- Păi cel mai bine ar fi să nu vă atingeţi de pungă, de nu purtaţi cumva mănuşi.
- Adicătelea nu vrei să ne-o dai?! Da’ şmecher te crezi, ţâncule! mârâi măcelarul.
- Vai de mine, prea-bunule domn, nici pe departe! Vroiam doar să cer voie să pun punga cu galbeni în vârful băţului cu care îmi strunesc calul, ca să o luaţi fără nici un necaz.
- Bine, bine! îl zori astronomul. Fă precum ai zis şi nu mai lungi vorba!
Tom agăţă ceva în vârful băţului şi se apropie de astronom. Acesta i se părea cel mai periculos, întrucât avea flinta. Săbioiul jupânului măcelar nu era o ameninţare decât de aproape. Când îi veni la îndemână, îşi adună puterile şi îi arse una tâlharului-astronom peste ureche, că acesta văzu cele mai verzi stele din viaţa lui. Apoi dădu pinteni calului, trecu printre cei doi şi se făcu nevăzut în întuneric.
„Ce face frica din om!” îşi zise Tom cu inima bătându-i să-i spargă pieptul.
„Ce face frica din om!” mai apucă să cugete astronomul, înainte să cadă de pe cal.
„Ce face frica din om!” se gândi şi măcelarul, rămas cu săbioiul în aer.
Ce îşi ziseră în sinea lor cei trei cai participanţi la scenă nu ştim, căci dacă am fi ştiut, cu siguranţă că v-am fi zis neîntârziat şi domniilor voastre.


* * * * *
În dimineaţa celei de a zecea zile de la ultimele întâmplări, pe când negustorul se trezea pentru prima dată cu adevărat împăcat cu gândul că feciorul său chiar pornise în lunga călătorie, Tom era deja călare şi fluiera vesel, încălzit de soarele care îl călăuzea în fiecare zi spre cetatea Kievului. Era mulţumit că după ce scăpase de tâlhari, nu pierduse nici un ban şi nici inelul cu safir după care urma să-l recunoască unchiu-său. Pe deasupra, îi făcea plăcere să vadă în fiecare zi locuri şi oameni noi.

Către amiază, Tom ajunse într-un luminiş în care văzu o privelişte tare ciudată: pe acoperişul acoperit cu muşchi şi iarbă al unei colibe păşteau două capre. Deşi una era albă şi cealaltă bălţată, amândouă erau la fel de nepăsătoare la bulgării de pământ pe care o bătrânică îi azvârlea în ele, chinuindu-se să le gonească de acolo. Băiatul struni calul şi se apropie, gândindu-se să o ajute pe bătrânică înainte ca cele două capre să îi mănânce tot acoperişul.
Bătrânica îl primi recunoscătoare şi Tom sări sprinten pe acoperiş. Legă caprele cu o funie şi le dădu jos, după care se apucă să dreagă stricăciunile cu pământ şi crengi. După ce termină, bătrânica îl pofti să şadă şi să îmbuce ceva de prânz.
- Mulţumesc, mătuşico! zise flăcăul. Dar dumitale cum îţi zice? întrebă, apucându-se să mănânce.

Bătrâna era niţel cam surdă, probabil fiindcă era şi cam într-o ureche, căci genul asta de beteşuguri merg mână în mână, după cum ştiu chiar şi studenţii de medicină. Aşa că îi răspunse, crezând că flăcăul vrea să ştie în ce zi a săptămânii erau:
- Vineri, maică, vineri.
Tom se gândi că deşi suna un pic curios, doamna se numea „Maica Vineri”. Băgase el de seamă că pe măsură ce mergea spre Răsărit, oamenii erau altfel şi aveau şi graiul schimbat.
Termină de mâncat şi se întinse la umbră, să tragă un pui de somn, căci era prea zăpuşeală să meargă mai departe la ceasul acela.

Pe când se trezi, maica Vineri îi pregătise nişte merinde pentru drum. Apoi ţinu morţiş să-l descânte şi după ce privi câteva clipe în viitorul băiatului, strânse nemulţumită din buze şi se duse în colibă. Tom auzi zângănit de oale şi alte lucruri răscolite, apoi maica Vineri apăru cu un castron de aramă. Îi ceru băiatului să-şi scoată pălăria şi îi puse castronul pe cap. Fiindcă acesta se potrivea de minune, se arătă mulţumită. Puse pălăria peste castron şi îi zise:
- Să nu-l scoţi până nu ajungi unde te-ai pornit! Ai cale lungă şi mulţi îţi vor vrea răul.
Apoi mai zise câteva vorbe neînţelese şi Tom fu încredinţat că maica Vineri ştie ea ce ştie, pe acelaşi principiu pe care în zilele noastre dăm cu atât mai multă crezare reţetelor mâzgălite de doftori cu cât sunt mai neinteligibile.

Dar să mergem înainte cu povestea noastră... După alte două zile de mers, pe când se însera, Tom trase la un han din marginea unui târg. Ceru un pat pentru noapte, de mâncare pentru el şi nutreţ pentru cal. Argatul care se îngriji de cele trebuincioase era un flăcău cam de o seamă cu el, cu părul roşu şi guraliv nevoie-mare. Cititorii experimentaţi îşi dau seama că argatul cel roşcovan este un element periculos. Tom nu era aşa experimentat şi deşi la început nu se simţi în largul lui, până la urmă se legă la vorbe cu roşcovanul, care izbuti cu meşteşug şi prefăcătorii să afle încotro se îndrepta şi de ce.
- Vai, domnişorule, se miorlăi argatul, dar mai ai cale lungă până la cetatea Kievului! Şi când te aud, mai că îmi dau lacrimile. Căci să ştii că eu chiar acolo m-am născut şi am plecat de acasă de copil, fiindcă nu mai am nici mamă, nici tată şi nici vreun frate sau surioară.

Tom se înduioşă auzind acestea şi dacă unii dintre cititori se enervează de facilul acestei scene, nu putem să-i condamnăm. N-avem încotro, fiindcă nu totul se întâmplă ca în cărţi savante sau filme cu premii, ci după cum este însăşi întâmplarea.
- Dar ce s-a întâmplat? întrebă Tom.
- I-a lovit o molimă.
- Îmi pare rău, spuse Tom.
Şi ca să schimbe vorba, mai zise:
- E-adevărat că oamenii pe acolo sunt mai sălbatici?
Roşcovanul răspunse fără să stea pe gânduri:
- Adevărat, domnişorule, şi chiar dacă acolo m-am născut, nu pot să te mint că n-ar fi aşa.
- Şi dansează cu săbiile în dinţi?
- Cu săbiile şi cu tot ce mai prind! încuviinţă roşcovanul fără să clipească.
- Şi au cozi de cal pe cap sau capete de cai cu totul? mai întrebă Tom.
Roşcovanul spuse strângând câteva firmituri de pe masă că au cozi de cal, dar de capete cu totul nu-şi aduce aminte, căci era mic pe când plecase în lume. Tom se arătă mulţumit de răspunsurile primite şi fu încredinţat că roşcovanul era un suflet de treabă oropsit de soartă. Se duse la culcare gândindu-se ca la plecare să îi dea un bănuţ de argint care să îl mai înveselească.

Socotim că în acest moment toţi cititorii fără osebire s-au lămurit cum stau lucrurile şi că un bănuţ de argint era o nimica toată faţă de ce îşi pusese în gând argatul cel viclean. Nu îi mai plictisim cu amănunte despre cum s-a pornit Tom la drum cu roşcovanul, pe care îl lovise năprasnic dorul de casă şi de a pune mâna pe moştenirea unchiului Albert. Iar cei mai inteligenţi ştiu chiar şi că urmează ca roşcovanul să îi tragă un pietroi în cap lui Tom, care îngenunchează să bea apă dintr-un pârâu. Şi mai ştiu că acesta nu dă ortul popi din cauza castronului madamei Vineri. Chiar aşa se întâmplă. Dacă unii au dubii, îi sfătuim să nu se supere şi dacă nu cred în virtuţile unui castron de aramă purtat pe sub pălărie în caz de atac mişelesc, atunci n-au decât să le încerce pe propria piele, folosindu-se de un castron obişnuit, dacă nu găsesc unul de aramă.

Deci roşcovanul îl lăsă lat pe Tom şi îl uşură de bani şi toate cele. După ce îl împinse cu piciorul într-o râpă, socotind că jivinele pădurii nu vor mai lăsa nici o urmă din bietul băiat, încălecă şi porni cu sufletul hain plin de nemeritată veselie spre cetatea Kievului.


* * * * *

Tom simţi ceva cald şi umed umblându-i pe faţă. Apoi auzi un lătrat şi în cele din urmă voci de oameni şi foşnete de crengi. Deşi deschise ochii, nu văzu nimic. Se gândi cu tristeţe că orbise şi nu-şi aducea aminte cum. Braţele care ţineau de vocile necunoscute îl ridicară şi cititorii avizați știu că băiatul apucă să se bucure că măcar ajunsese în Rai, din pricina luminii orbitoare pe care o văzu după ce pălăria îi alunecă de pe ochi. Apoi leşină din nou.

Mai târziu, când deschise iarăşi ochii, se pomeni faţă în faţă cu un heruvim zâmbitor. Tom încercă să-şi aducă aminte câteva cuvinte latineşti de mulţumire, dat fiindcă la biserică se vorbea mult în latineşte şi prin urmare era logic ca aceasta să fie limba uzuală în rândul slujitorilor creşti. Dar mintea îi era goală şi nu reuşi decât să geamă, aşa ca heruvimul îi spuse:
- Stai liniştit! Aşteaptă să-ţi revii!

Cititorii care strâmbă din nas la acest episod heruvimic, n-au decât să-şi amintească faptul că apare de multe ori atât în beletristică, precum şi în literatura de specialitate, deci nu avem cum să îl spunem altfel, dat fiindcă povestea aceasta se bazează pe faptele întâmplate. Iar dacă sunt în continuare reticenţi, înainte să abandoneze lectura, căci au deplină libertate şi în această privinţă, au la îndemână, ca să se convingă, mai sus-amintitul experiment cu pietroiul şi castronul, pe care îl pot efectua pe propria piele şi bineînţeles, pe propria răspundere.

Desigur heruvimul era o fată foarte frumoasă care se numea Magdalena. Desigur că era foarte cumsecade şi deşteaptă. Şi desigur că aparţinea de un circ ambulant în calitate de fiica directorului, care se prezenta mulţimii ca domnul Parapon. Tovărăşia artistică Parapon mai cuprindea pe mama acestuia, respectiv bunica Magdalenei, pe nume Nona, pe fratele Magdalei, Parapon Jr., zis Poni, dresor de animale, Longo, specialist în mersul pe picioroange, Butiko, înghiţitor de săbii şi ce se mai nimereşte, precum şi pe Aspasia, mama de-a doua a Magdalenei şi tovarăşa patronului. Pentru curioşi, mama bună a Magdalenei murise la naşterea acesteia, din cauza condiţiilor improprii şi a lipsei antibioticelor. După cum se vede, trupa era foarte pestriţă şi nici unul nu mai ştia din ce neam se trage. Umblaseră atâta prin lume încât vorbeau o mulţime de graiuri, deşi pe nici unul cu adevărat literar. Mai intrau în componenţa ansamblului Kiki şi Miki, adică o maimuţă savantă şi un urs dresat. Trupa se deplasa cu ajutorul a două căruţe, caii aferenţi şi cu foarte multă răbdare la drum lung. Ca să se descurce, mai făptuiau şi mici furtişaguri, căci viaţa ambulanţilor nu era niciodată uşoară.

Dacă faptul că Tom fu salvat de o trupă de circari ambulanţi pare familiar cititorilor, este pentru că aceasta s-a mai întâmplat şi altora şi a fost relatat în consecinţă, întrucât în lumea noastră multe lucruri se petrec la fel. Exact din aceste cauze nu ne mirăm ca între Tom şi Magdalena se va înfiripa o poveste de iubire, pe care tatăl-director nu o va privi cu ochi buni. Nu fiindcă era un om rău, ci din cauzele pe care le vom explica deîndată.

După ce se trezi şi fu în stare să umble, Tom nu putu să-şi aducă aminte nici măcar cum îl cheamă, necum de unde venea şi încotro se ducea. La propunerea cuiva din grup, pentru că era nevoie să i se spună cumva, îl numiră Tom, fiindcă era un nume simplu şi la îndemână. Această întâmplare ne este la îndemână şi noua, pentru că îi ajută pe cititori să nu se zăpăcească. Apoi se mai petrecu un fenomen curios, desigur explicabil ştiinţific, dar nu chiar aici. Anume că Tom, după câteva zile, era în stare să înţeleagă orice ziceau cei din jur, indiferent de ce limbă vorbeau. Lovitura la cap stă la baza fenomenului. Regretăm că nu putem furniza detalii cititorilor savanţi, care de bună-seamă ar fi interesaţi de obţinerea unor astfel de rezultate în zilele noastre. Rămâne deci un mister, la fel ca şi trepanaţiile craniene executate de pre-columbieni, folosite la prezicerile meteorologice şi ale viitorului în general.

Era de înţeles ca în aceste condiţii, directorul Parapon să nu dorească o atare legătură între fică-sa şi un nimeni care n-are nimic şi nu-si aminteşte nimic. Viaţa ambulanţilor era grea şi ar fi preferat ca fică-sa să se aşeze într-o gospodărie cumsecade, poate măritându-se cu vreun negustor sau fecior de negustor, dacă ar fi avut noroc. Magdalena reuşi să-l înduplece să îl mai ţină pe Tom până când va trece vara, ca să fie sigură că se întremase şi directorul fu până la urmă de acord, fiindcă băiatul era ascultător şi făcea multe treburi în locul lor.
Între timp, Tom învăţă să monteze şi să demonteze scena, să jongleze cu mere, să se bată cu un baston în loc de sabie şi să înghită săbii în loc de micul dejun, care lipsea de cele mai multe ori. Cu vremea, mai primea câte un rolişor în scenetele trupei, care consta de obicei în a primi lovituri şi şuturi în fund, spre marea încântare a spectatorilor.

Aşa trecu şi vara, cu trupa umblând din târg în târg, după cum li se părea mai nimerit. Veni şi ziua despărţirii, când Tom urma să se descurce de capul lui. Stătea cu Magdalena sub un măr, ţinându-se de mână cu părere de rău şi mai mult oftând decât vorbind. Vântul adie şi atunci un măr copt se desprinse şi îl lovi pe Tom în cap. Deşi nu se compară cu lovitura de pietroi, lovitura de măr este mult mai puternică, atât din punct de vedere simbolic, cât şi cognitiv. Dacă ne aducem aminte, cu ajutorul unui măr căzut asemănător în capul lui Newton, acesta a inventat gravitaţia, fără de care ne-am desprinde de pământ şi am lua-o încotro bate vântul, ba chiar şi spre Lună, care la rândul ei s-ar putea să o ia către stele şi tot aşa. Nu este deci greu să înţelegem ceea ce urmă, ţinând cont de aceste grozăvenii pe care un simplu măr le-a împiedicat să se producă, căzând la timpul cuvenit în capul lui Newton. Pe lângă acestea, mărul este fructul cunoaşterii şi de aceea în urma loviturii Tom îşi recăpătă brusc amintirile.
Mare le fu bucuria, dar şi tristeţea. Pe de o parte, se bucurau că Tom ştie cine este, adicătelea fiu şi nepot de negustori cu stare. Pe de altă parte, aducându-şi aminte că se pornise ca să se căsătorească cu Katerina, aceasta pica prost, dată fiind sentimentele dintre el şi Magdalena. Dar cel mai grav era că acum ştia că ticălosul cel roşcovan ajunse-se la unchiu-său şi poate pusese mâna pe avere. Căci netrebnicul îi furase şi punguţa de la gât, în care avea inelul cu safir pentru identificare, deşi nu ştia la ce foloseşte anume.

Tom şi Magdalena o zbughiră de sub măr ca să dea de ştire trupei despre răsturnarea de situaţie. La început nimeni nu pricepu de ce tot zicea Tom că pe el de fapt Tom îl cheamă, fiindcă erau cu toţii într-o stare de imbibaţie alcoolică, cunoscută şi sub numele popular de mahmureală. Chefuiseră aprig toată noaptea, după reprezentaţia de duminică, fiindcă un cherestegiu îi cinstise din belşug cu mâncare şi băutură, încântat din cale-afară de spectacol. În cele din urmă, se dumiriră. În afară de faptul că se minunară cum de îl numiseră pe Tom chiar Tom, la aflarea veştilor toţi căzură de acord că Tom trebuie să pornească spre Kiev, ca să îi explice unchiului înşelătoria. Cât despre căsătorie şi restul, se va hotărî la faţa locului. Întâmplarea face că erau doar la câteva zile distanţă, căci merseră mult spre Răsărit şi abia acum se pregăteau să se tragă mai spre Miazăzi, la iernat. Tom le propuse să îl însoţească, şi pe lângă reprezentaţiile ce le puteau da colo, avea să le dea şi o răsplată, cu ajutorul unchiului, pentru că îl salvaseră. Mai mult, puteau pune chezăşie cum îl găsiseră pe jumătate mort. Acestea fiind hotărâte, strânseră calabalâcul şi se porniră spre cetatea Kievului.


Era vineri la amiază pe când se apropiau de cetatea Kievului, care pe vremea aceea număra mai bine de douăzeci de mii de suflete. După ce lăsară căruţele în curtea unui ţăran, se primeniră cu straiele cel bune şi porniră cu alai să caute casa negustorului Albert.

În timp ce adunarea noastră bate străzile întrebând în stânga şi în dreapta de adresă, ne învrednicim să explicăm cititorilor care găsesc că lectura scade în calitate din lipsă de dialog, că acesta a fost trecut vederea fiind relativ neinteresant. Dacă ţin neapărat, le furnizăm o mostră:
- Ia te uită ce turle are biserica aia! se minuna Butiko.
- Uită-te pe unde calci, să nu te-mpiedici, îi răspunse Longo.
- Bine că eşti tu deştept! veni replica.
- Se vede că unii o duc bine pe aici, remarcă Poni.
- Ar trebui să beau ceva, că încă mă doare căpăţâna! se văită jupân Parapon.
- Ţi-am zis doar să bei cu măsură, îi răspunse jupâneasa Aspasia cu năduf.
- Ei, maică, nu vă mai ciondăniţi atâta! încerca sa-i împace bătrâna Nona.
Tom şi Magdalena nu ziceau nimic, mergând unul lângă altul cu o mulţime de gânduri personale, asupra cărora nu ne putem pronunţa.
Se vede deci că nu se impunea neapărat o relatare a dialogurilor. Asigurăm cititorii pretenţioşi că o vom face imediat ce situaţia o va cere.

Ajunseră şi la casa negustorului de blănuri. Tom bătu la poartă şi îi spuse argatului care veni să le deschidă că doreşte să-l vadă pe jupânul Albert şi că are un mesaj de la cumnatul său. Argatul îi lăsă să aştepte în drum, precaut faţă de adunătura pestriţă. În cele din urmă se întoarse cu stăpânul său, care deschise cu fereală poarta. Tom îşi scoase pălăria şi spuse:
- Prea-cinstite domn, vin de departe şi înainte să vă spun altceva, aş dori să vă întreb dacă nu a sosit acum câtăva vreme la domnia-voastră un tânăr roşcovan care se numeşte Tom, fiul lui Tomasso, negustorul de mirodenii şi soţul unicei surori a domniei voastre.

Cititorii care se plângeau de lipsa dialogului pot remarca acum că el este redat cu mare fidelitate.
- Dar de unde ştii dumneata toate acestea? întrebă tulburat negustorul.
- Pentru că de fapt eu sunt adevăratul Tom, iar roşcovanul este un tâlhar pe care l-am cunoscut la un han şi care a încercat să mă omoare şi să îmi ia locul. Nu aş fi ajuns aici dacă nu aş fi fost salvat de aceste suflete miloase, care m-au găsit aproape să-mi dau ultima suflare într-o râpă! mai spuse Tom şi se întoarse arătând spre cei care îl însoţeau.
Aceştia încuviinţară tăcuţi dând din cap. Momentul era de o mare încărcătură dramatică. Jupânul Albert ieşi pe poartă, se uită îndelung la Tom şi apoi zise:
- E drept că semeni mai mult cu soră-mea decât roşcovanul... Căci asta mă întrebam, de unde o fi avut părul aşa roşu. Dar ce semn trebuia să-mi aduci ca să te recunosc cu adevărat?
- Un inel cu safir, spuse Tom.
Atunci negustorul îl îmbrăţişă cu lacrimi în ochi şi mai spuse:
- Slavă Domnului că te-a ţinut în viaţă şi Katerinei că nu s-a înduplecat să facem nunta! Altfel ticălosul acela ar fi fost deja plecat cu zestrea şi cine ştie ce s-ar fi ales de fică-mea!
Toată lumea se bucură aflând că nu se făcuse nici o nuntă şi că ticălosul nu reuşise să plece cu zestrea.
- Unde este mişelul? întrebară.
- Tocmai s-a pornit după salată din Grădina Rusului, după cum i-a cerut Katerina! explică jupân Albert.

Katerina născocise tot felul de scuze şi vicleşuguri ca să mai amâne nunta, iar afurisitul de roşcovan le îndeplinea fără crâcnire, aşteptând să-i vină vremea să-şi scoată pârleala. Îl trimisese după miere sălbatică cu aromă de rouă, după peşte afumat fără sare, după ouă de prepeliţă mută şi ce-i mai trecuse prin cap, numai să îl ştie dus din oraş. Acum plecase până într-un sat unde locuia un grădinar rus vestit, la cale de trei zile, căci pe vremea aceea Kievul aparţinea de poloni, deşi locuitorii erau ucraineni. Pentru cititorii pasionaţi de detalii, nu băgăm mâna în foc, dar se prea poate ca din seminţia acestui rus grădinar să fi răsărit mai apoi Mendel cel cu măzărea şi moştenirea genetică şi Mendeleev cel cu tabelul elementelor chimice. Dar este doar o vagă bănuială, căci pe dânsul din câte se ştie îl chema Kapustin, ceea ce pe limba noastră ar însemna Vărzaru.

Aşa stând lucrurile, fură poftiţi în casă să o cunoască pe soţie şi pe jupâniţa Katerina. Aceasta se bucură că nu trebuia să se mărite cu roşcovanul, dar nu se arătă din cale-afară de încântată nici de perspectiva măritişului cu Tom. Puseră aceasta pe seama emoţiilor fireşti şi a celor suplimentare, muiereşti. Oricum, nu dădură prea mare atenţie acestor nimicuri ci se aşezară la masă, după cum îi pofti negustorul şi începură să chefuiască, după cum se cădea în cele momente de veselie.
Aşa de bine le cădeau bucatele şi băutura, mai ales gândindu-se ce mutră avea să facă ticălosul la întoarcere, încât se distrau punându-i tot felul de nume. Îi ziceau ba Morcoveaţă, ba Vulpoiul fără Coadă, ba Roşu ca Macu’şi Prost ca Dracu’, ba Curcan Năpârlit, ba Ticălosul Purpuriu şi alte asemenea şi se prăpădeau de râs. Fiindcă erau de meserie, făcură pe loc o scenetă în care jucau întâmplarea, închipuind mutrele ce avea să le facă ticălosul. Aşa că iarăşi cuiva îi veni idee să îi joace de-adevăratelea festa asta, ca să se mai distreze niţel înainte să îi dea arama pe faţă. Adicătelea când va veni acasă, jupân Albert să se prefacă a nu-i da crezare lui Tom şi să-l lase pe ticălos să hotărască cum va vrea să-l pedepsească pe aşa-zisul mincinos, ca apoi să râdă cu toţii pe seama vicleanului. Se distrară deci de minune şi chiar şi jupâniţa Katerina râdea, mai ales că intrase în vorbă cu Magdalena şi se vedea că îi place tovărăşia unei fete de vârsta ei, lucru de înţeles pentru o cuconiţă răsfăţată.

VA URMA - Vă invit să votaţi cât de mult va place povestea (sau nu) pe grila din partea dreapta-sus a blogului. Mulţumesc! Walter